Realizări

Prințul nu era dezamăgit de țara care-l adoptase. Lucrurile de care trebuia să se ocupe imediat erau numeroase și el s-a străduit să le facă cât mai bine. Cei 48 de ani de domnie ai Regelui Carol I au reprezentat perioadă de dezvoltare a Statului Român modern. Profitând de stabilitatea câștigată prin obținerea Independenței la 1878, precum și de redobândirea Dobrogei, importantă zonă agricolă și de tranzit, România a continuat reformele agrare, și-a dezvoltat infrastructura de drumuri și căi ferate și industria, devenind unul dintre principalii producători de materii prime ai Europei. A construit poduri de fier (marea sa realizare fiind legătura feroviară între Fetești și Cernavodă, cu cele două poduri, peste brațul Borcea și peste Dunăre, toată lucrarea având o lungime de circa 21 km), o rețea de căi ferate, bănci de credit agricol, a mărit și modernizat armata, a ridicat moșii regale, biserici, școli. S-a preocupat de industria casnică pe care a dezvoltat-o. Tot în această perioadă au fost construite Castelul Peleș, Scaunul Familiei Regale a României, Universitățile din Iași și București  și portul Constanța. Capitala s-a dezvoltat și ea odata cu țara, luptele între partide, deși au continuat, au slăbit în intensitate.  A fost construit Ateneul Român, pe lângă mii de alte clădiri publice și private, capitala București meritându-și pe deplin supranumele de „micul Paris”. Au existat, desigur, și umbre: problemă țărănească nefiind încă pe deplin rezolvată și tensiunile răbufnind la 1907. Regele a fost, însă, permanent preocupat de ridicarea nivelului păturilor defavorizate ale populației.

 

 Evident că Regele nu a făcut totul de unul singur. Unul dintre meritele Sale majore este și acela că a știut să se înconjoare de personalități remarcabile și că a știut să imprime societății întregi respectul pentru valoare. Anii de domnie ai Regelui Carol I au reprezentat și o epocă de înflorire culturală. Dacă boom-ul economic nu are, probabil, egal în Europa vremii (istorici că Neagu Djuvara găsindu-i echivalent doar în acela petrecut în Japonia aceleiași perioade), lumea Vechiului Regat beneficiază și de o efervescentă culturală fără precedent. 

Prin urcarea lui Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen pe tronul României, Marile Puteri au fost puse în faţa „faptului împlinit”. Rezistenţa lor s-a diminuat treptat, ultima piedică fiind înlăturată în octombrie 1866, când Carol a făcut o vizită la Istanbul, în timpul căreia a obţinut firmanul de numire din partea sultanului. Încă de la început, Carol I şi-a făcut cunoscută dorinţa de a modifica raporturile cu Imperiul Otoman şi de câştiga suveranitatea ţării.

La 29 iunie 1866, Parlamentul adopta prima Constituție a României, una dintre cele mai avansate ale vremii, redactată pe modelul celei belgiene, care îl confirmă pe Carol I ca Domn. Noua Constituţie proclama principiul fundamental al separării puterilor în stat. Puterea executivă era exercitată de un Consiliu de miniştri, puterea legislativă de Reprezentanţa Naţională, bicamerală, care printre alte atribuţii avea drept de interpelare a guvernului, iar puterea judecătorească era încredinţată instanţelor de judecată. Domnitorul era şeful statului, comandatul suprem al armatei, având atât prerogative executive, cât şi legislative. El putea convoca şi dizolva Parlamentul, numea şi revoca miniştrii, sancţiona şi promulga regile, având şi drept de veto absolut, declara război şi încheia pacea. De asemenea, putea iniţia proiecte legislative dacă erau contrasemnate de ministrul de resort. Aşadar, România devenea o monarhie constituţională. Alte principii erau suveranitatea naţională, guvernarea reprezentativă şi responsabilă în faţa cetăţenilor, monarhia ereditară prin drept de primogenitură. Depășind dificultățile politice, intrigile anti-monarhice și propriile sale îndoieli, tânărul Domn a reușit să se impună și să își consolideze poziția de monarh modernizator al țării. În 1875, bugetul României se dublase față de cel din 1866.

 

La 10 mai 1877, Carol I proclamă România stat independent. El va participa personal la campaniile militare din timpul Războiului Ruso-Româno-Turc din 1877-1878, asumând comanda armatei ruso-române la asediul Plevnei, alături de țarul Alexandru al II-lea al Rusiei și marele duce Nicolae. Războiul fiind câștigat, România își vede Independența confirmată. La 26 martie 1881, Carol I este proclamat Rege al Regatului României, aducând astfel țara în rândul națiunilor europene ale vremii. Din oțelul unui tun de la Plevna regele și-a făcut o coroană în amintirea acelor lupte în urma cărora România și-a proclamat independența la 10 mai 1877. La 10 mai 1881 România se proclamă regat, iar Carol I devine astfel rege.

Carol I s-a preocupat de sprijinirea culturii şi dezvoltarea învăţământului. Academia Română i-a recunoscut preţioasa activitate în acest sens, iar după 1879 a fost ales preşedinte de onoare al acestui for ştiinţific şi cultural. Mai mult, din 1891 regele s-a dedicat în mod special dezvoltării culturii româneşti prin fundaţia „Carol I”.