0

Încoronarea ca rege

Pe 27 septembrie 1914, Carol I înceta din viaţă la Castelul Peleş din Sinaia. În acea toamnă a anului 1914, sentimentul general al opiniei publice româneşti a fost acela de uşurare pentru faptul că dispăruse principala piedică în calea alianţei României cu Antanta şi intrarea ei în Războiul pentru Întregirea Neamului. A doua zi, principele moştenitor Ferdinand I a depus jurământul în calitate de Rege al României, în prezenţa Corpurilor legiuitoare, a membrilor familiei domnitoare si a Mitropolitului primat. Cu mâna dreaptă pe Evanghelie, noul rege a rostit: „Jur a păzi Constituţia şi legile poporului român, de a menţine drepturile lui naţionale şi integritatea teritoriului”. Totodată, la discursul său inaugural, Ferdinand declara:
„Chemat prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională de a fi urmaşul marelui întemeietor, care mi-a lasat ca sfânta moştenire simţămintele de iubire şi credinţă ale unui întreg popor, găsesc în dragostea mea pentru neam puterea de a păşi fără şovăire spre îndeplinirea marei, dar grelei mele sarcini. Pilda aceluia pe care îl plângem toţi ca pe un părinte şi convingerea că numai printr-o neîncetată propăşire se poate asigura viaţa trainică a unui popor, îmi vor fi călăuza în sforţările mele spre a-mi jertfi întreaga muncă a vieţii pentru dezvoltarea puterilor acestui stat. În îndeplinirea acestei înalte datorii, pe care o îmbrăţişez cu neclintită credinţă şi nestrămutată dragoste, stă cea mai dulce mulţumire ce o pot dobândi. Printr-însa aduc cel mai mare prinos de recunostinţă aceluia a cărui amintire e cea mai scumpă legatură între ţara şi casa mea. În rodnica domnie care face mândria istoriei ţării noastre, primul rege al României a găsit cel mai puternic sprijin în unirea tuturor românilor în jurul Tronului ori de câte ori împrejurări mari impuneau această datorie. Sunt sigur că, însufleţiţi de acelaşi înalt patriotism, românii vor şti şi în viitor să dea Tronului şi ţării unirea în cugetare şi în acţiune, care este singura chezăşie a unei sănătoase propăşiri naţionale. Dumnezeu, care după atâtea grele încercări, a binecuvântat munca acelora care s-au devotat binelui acestui neam, nu va lăsa să cadă ceea ce cu atâta truda s-a clădit şi va ocroti, cu dragoste pentru acest popor, munca fără preget ce sunt hotărât ca bun român şi rege să închin iubitei mele ţări.”

Fire extrem de emotivă, Ferdinand şi-a rostit cu dificultate discursul, iar la un moment dat i-au curs lacrimile. A fost salvat de uralele parlamentarilor, dar şi de gestul soţiei sale, Maria, care s-a ridicat de pe podiumul pe care se afla, şi-a dat la o parte, cu un gest energic, vălul negru care-i acoperea faţa, oferindu-şi propria imagine, ca simbol de voinţă şi frumuseţe. Ovaţiile au durat minute în şir. Participant la această şedinţă, I. G. Duca avea să scrie: „Când a vorbit regele şi a spus că va fi un bun român, a fost în sală un adevărat delir. Cuvântul era unul fericit, ridica piatra ce apăsa toate conştiinţele, asta voia să audă ţara şi asta aştepta ea de la noul ei suveran”. Discursul fusese redactat de Ferdinand, împreună cu Ion I. C. Brătianu, Barbu Ştirbey şi Victor Antonescu. Cuvintele „bun român” fuseseră introduse la sugestia lui Victor Antonescu, ele devenind cheia întregului discurs.

0 comments:

Post a Comment